Istoric

Restaurări de anvergură asupra bisericii Strâmbeanu, precum adaosuri sau repictări ale frescei, nu au avut loc, după cum o dovedesc și notele de arhivă. De amintit, totuși, ar fi starea de conservare a bisericii înregistrată în jurul anului 1933 de un reprezentant al Comisiunii Monumentelor Istorice, însărcinat cu efectuarea releveului, care a constatat dezastrul în care se afla biserica – monument istoric: „părăsită și cu geamurile sparte din care cauză ciorile și-au făcut cuib în interior”. Timpul pare să fi stat în loc, întrucât, după aproape un secol, aflată în prag de restaurare, biserica te întâmpină cu același decor.

Pictura este executată în tehnica fresco și, după toate indiciile, a fost executată la puțin timp după zidirea edificiului. Inscripția zugrăvită în pridvor, deasupra ușii de intrare, nu mai poate fi deslușită în prezent. De altfel, încă din perioada anilor ʼ20 existau dificultăți în acest sens. Cu toate acestea, indicii privind vechimea bisericii au fost desprinse dintr-o serie de inscripții identificate la nivelul bisericii și confirmate, ulterior, de noi cercetări. În acest context, menționăm demersul arhitectului Teodor Comșa Dolinski, autorul releveelor din anul 1938, care atrăgea atenția că prin descifrarea textului de la Sfânta Masă a Altarului „s-au aflat anul întemeierii acestui sfânt locaș care au fost la anul 1757….maiu ziua 1”. Continuând cercetarea în aceeași direcție, preciza că, în pisania zugrăvită în pridvor, deasupra ușii de intrare în biserică, și în textul de pe peretele din zona proscomidiei „cetitusau cu multă strădanie leatul 7267 adică anul creștinesc 1759 când cu mila Domnului Dumnezeu atotputernicul sau sfârșit zugrăveala sfântului locaș”. O vârstă mai veche a ridicării bisericii este plasată de unii autori între anii 1722– 172710, dată preluată aproximativ și în Lista Monumentelor Istorice, 1722–1730.

Cercetarea arheologică are menirea, în cazul de faţă, mai cu seamă, să completeze, pe cât posibil, unele din lacunele legate de anul edificării lăcașului de cult și să ofere noi informații privind ctitorii bisericii. De aceea, un rol important în clarificarea acestei chestiuni îl are pictura din pronaos, unde sunt zugrăviți membrii familiei Strâmbeanu. Rezultatele săpăturii arheologice, precum și cele desprinse din studiul antropologic al osemintelor, corelate cu informațiile oferite de tabloul votiv al bisericii, constituie elementele pe care se întemeiază analiza noastră.

Pictura, contemporană cu construcția bisericii, este foarte valoroasă. Motivele decorative folosite sunt cele cunoscute în epocă: laleaua, trandafirul, garoafa, prinse în rețele. Din acest ansamblu, un loc deosebit îl ocupă tabloul votiv, pictat în pronaos. Pe peretele de vest, în plan central, sunt redați jupan Mihaiu Strâmbeanu, biv vel clucer za arie și jupanița ego Ilinca, în poziție de ctitori, ținând macheta bisericii. Aceștia sunt însoțiți de Zamfira jupanița, cea dintâi soție a lui Mihai, zugrăvită în dreapta lui, și jupan Ștefan Strâmbeanu brat ego, în stânga Ilincăi, cea de-a doua soție. Copiii Ioan și Grigore, conform poziționării și staturii lor, sunt probabil fii ai jupanului Mihai Strâmbeanu. Reprezentarea tabloului votiv continuă pe peretele de sud al bisericii unde sunt zugrăvite alte două personaje, cu siguranță membre ale aceleași familii, jupan Ianache Strâmbeanu și jupanița ego Bălașa. Personajele din această zonă apar ca fiind în vârstă, spre deosebire de ctitori, ale căror trăsături indică tinerețe. Din informațiile desprinse atât din analiza tabloului votiv, cât și în timpul cercetărilor arheologice, reiese faptul că acestea, cel mai probabil, au fost adăugate mai târziu în tabloul votiv, fiind urmași ai lui Mihai Strâmbeanu. Nu excludem ipoteza ca Ianache să fie minorul Ioan, redat în fața ctitorului, ca fiu.

Lipsa unor studii privind genealogia familiei Strâmbeanu, imposibilitatea descifrării pisaniei pictată în pridvor, incertitudinile legate de anul fondării bisericii sunt neajunsuri pe care am încercat să le surmontăm parțial prin cercetări arheologice.